Am vrut să vizitez și muzeul George Enescu

Zilele astea am fost la Sinaia și am vrut să vizitez și muzeul George Enescu dar nu am avut timp. Am început o discuție cu tata despre el și viața lui și așa am început să fac săpături pe internet pentru a afla mai multe despre viața marelui compozitor și violonist. Ce am aflat, mai ales despre relația și viața lui cu Maria Cantacuzino sau Măruca, cum îi spuneau prietenii, m-a șocat și zăpăcit..
Sigur că erau alte vremuri dar comportamentul urât, tot comportament urât este, depresia și megalomania care de multe ori, se trage din aceasta sunt la fel ca și acum.. Uau! Mă refer la comportamentul Mărucăi, amanta și soția lui George Enescu a cărei viață este tragică dar strălucitoare și tulburătoare..

Nu pot să nu o invidiez pentru luxul și viața ei culturală sau seratele pe care le dădea în palatul Cantacuzino și mai apoi în casa din spatele palatului și la norocul pe care l-a avut cu Enescu. Și pentru că nu a spălat niciodată haine la mână, nu a frecat baia sau a aspirat, nici nu a gătit, prășit, smuls buruieni, sau împins mașina familiei când aceasta se oprea taman în centrul târgului.

Dar nu pot să o deplâng pentru că a fost o femeie foarte fragilă emoțional, cu stări dese de depresie și anxietate (avea zile în care nu vroia să vadă pe nimeni și stătea în semiîntuneric, lungită pe canapea), cu vechi concepții despre relația dintre un bărbat și o femeie și despre statutul femeii în societate, cu o educație care a avut o mare influență în felul în care a privit și trăit viața.

Hm..

Am vrut să împărțășesc cu voi ceea ce am descoperit, amintiri ale unei vieți despre care am mai auzit din când în când de la bunici sau de la mama.. o viață care astăzi pare fabuloasă, cu lume care trăia doar ca să se îmbrace elegant, să meargă la teatru, la operă sau la baluri și sindrofii, care făcea și copii dar care nu se îngrijea în mod deosebit de ei pentru că aveau o doică, o lume în care respectul celorlalți era asigurat dacă familia ta avea bani sau provenea dintr-o familie de boieri sau de aristocrați.. pentru că da, existau pe vremea aceea o mulțime de prinți și prințese, există și acum prinți și prințese românce care trăiesc în alte țări și care au fugit după instaurarea comunismului. Prinți despre care ziarele scriu că s-au întors să facă afaceri aici sau să recupereze de la statul român ceea ce li s-a luat pe nedrept acum zeci de ani.

Câteva nume am învățat și eu: Cantacuzino, Bibești, Sturza, vechi familii de domnitori români.

Oameni care vorbeau în franceză, erau cultivați, care aveau o eleganță a comportării și a atitudinii deși nu erau în mod necesar onești sau morali..

M-a impresionat și istoria acestor familii, am citit mai mult despre familia Marucăi, cei doi copii ai ei, ce au făcut, cum s-au descurcat după venirea rușilor și a comunismului. Am citit că mulți prinți și prințese de pe vremea aceea au făcut închisoare chiar dacă aveau numai 16-17 ani și nu făcuseră nimic. Știam că preoții, chiaburii, moșierii, printre care și străbunicii mei sau părinții unor prietene de-a mamei au făcut închisoare.. dar să aflii că niște adolescenți au făcut închisoare doar pentru că proveneau din familii de vechi domnitori români.. Of..

În continuare sunt date și texte copiate de pe internet despre relația dintre Enescu și Măruca.

Maria (Maruca) Rosetti-Cantacuzino = Maria Tescanu Rosetti soția lui George Enescu (1878-1968).
S-a căsătorit la 18 ani cu prințul Mihail G. Cantacuzino (31 de ani) sau Mișu Cantacuzino care era fiul prințului Gheorghe Gr. Cantacuzino (1890-1940), zis și Nababul pentru averea lui imensă.

Provenea dintr-o familie de vechi boiernași de țară, o familie în care bunica dinspre tată, făcea dese călătorii în Europa pe la băi, era o împătimită jucătoare de cărți, la fel ca și ceilalți bărbați din familia ei, unii alegând să-și tragă un glonț în cap datorită pierderilor suferite la jocul de cărți.
Bunicul ei (dinspre tată) a fost o minte luminată, a dezrobit țiganii de pe moșie și a dat pământ țăranilor, înainte de reforma lui Cuza, l-a trimis pe fiul său să studieze în Franța.
Tatăl Mariei Tescanu-Rosetti a făcut două facultăți, a fost un om introvertit, pesimist și neurastenic, care la 45 de ani s-a sinucis. Acest lucru ca și istoria de depresii din familia ei, bunica a murit ”nebună”, probabil de demență senilă, izvorâtă dintr-o depresie cronică netratată, sora ei a murit tot ”nebună”, iar un frate s-a sinucis, a afectat-o pe prințesa Măruca de mai târziu.

Măruca Cantacuzino a scris o importantă carte de memorialistică, ”Lumini și umbre”, o autobiografie și o descriere a vremurilor și a personalităților vremii.

În 1967, cu un an înainte de moartea sa, prințesa Măruca a donat statului român palatul Cantacuzino cu condiția ca acolo să funcționeze un muzeu Enescu și conacul ei de la Tescani spre a fi folosit ca centru de odihnă și creație pentru artiști.

A avut doi copii din prima căsătorie, Alice Cantacuzino (1899-1979) și Constantin (zis Bâzu) Cantacuzino (1905-1958).

Alice Cantacuzino este nepoata pentru care Nababul a construit palatul de la Florești, supranumit Micul Trianon (azi în ruine). Construcția palatului a început în 1911 iar în 1913 când bunicul lui Alice a murit (din cauza unei simple răceli, transformate în pneumonie), construcția ajunsese la stadiul de finisaje interioare. Palatul s-a degradat treptat, în timpul celor două războaie mondiale. Moșia Florești care aparținea lui Alice Cantacuzino, va fi jefuită de ruși pe 4 septembrie 1944.

Alice Cantacuzino sau Domnița, cum i se spunea, s-a căsătorit în 1923 cu prințul Mihai Sturza cu care nu s-a înțeles și pe care l-a părăsit în 1944. În 1948, după ce emigrează în Franța, se căsătorește cu maiorul de vânătoare de munte, Lupoaie, refugiat politic în Franța.

A fost scriitor, dramaturg şi sportivă recunoscută, precum şi corespondent de război, fiind unul dintre reporterii de front din al Doilea Război Mondial.

După cel de-al doilea război mondial, în 1947, Alice va fugi din România împreună cu fratele ei, Constantin Cantacuzino, în Italia, apoi în Franța. În 1948 Alice va pleca în Spania, la Madrid, urmată de fratele ei, în 1950.

”Constantin Cantacuzino, poreclit Bâzu, a fost un sportiv polivalent, a practicat motociclismul, pilotajul, tenisul şi patinajul. Era foarte înalt pentru acea perioadă. A fost căpitanul echipei de Hochei a României, la Cupa Mondială, care a avut loc la Praga, în anul 1933. Pe locul I s-a plasat SUA, urmată de Canada şi Cehoslovacia. Românii s-au clasat pe locul 6, loc onorant, dintr-un număr de peste 30 de participanţi.
În timpul războiului, prinţul Constantin Cantacuzino a pilotat avioane de vânătoare, fiind avansat la gradul de căpitan-comandor. Colegii l-au poreclit Bâzu. Pentru curajul său, demonstrat în cele 608 misiuni de luptă, a fost decorat cu ordinele Mihai Viteazul, Crucea de Fier şi Virtutea Aeronautică. La sfârşitul anului 1945 a rămas fără cele 11 moşii şi alte moşteniri. Tot el a fost cel care a pilotat avionul care a dus delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 11 august 1946. În perioada în care Ana Pauker a deţinut funcţia de ministru de Externe, octombrie 1947- ianuarie1952, prinţul Constantin Cantacuzino a fost şoferul acesteia.

Constantin Cantacuzino a fost căsătorit cu Anca Diamandy, care provenea dintr-o familie înstărită. Fiica lor, prinţesa Marie-Ioana Cantacuzino, s-a născut la 21 aprilie 1936, la Bucureşti. A avut statutul de deţinut politic, arestată de pe băncile liceului, în 1952, închisă pentru o perioadă de cinci ani, în două etape. Apăsată de statutul de duşman al poporului, prinţesa a prestat diferite munci, precum cea de sudor, coafeză şi taxatoare de autobuz. În urma unor prelungite demersuri a plecat în exil în Franţa, în anul 1980, unde a scris şapte volume de memorialistică, semnate cu pseudonimul Oana Orlea. Cel mai important roman al ei este ”Ia-ți boarfele și mișcă!”, una dintre cărțile despre gulagul românesc. Oana Orlea a murit în anul 2014.
Un scurt istoric al vieții ei:
În 1955 se căsătoreşte cu Ion Dendrino, de care divorţează în 1959, pentru a deveni, în 1960, soţia lui Ludwig Birro.
Urmează o perioadă haotică în care încearcă din nou să-şi găsească, fără succes, un serviciu stabil. Va fi pe rînd: figurantă la cinematografie, taxatoare la IRTA, asistentă pe lîngă un medic bătrîn şi nebun, şamponeză la unitatea de coafură 113 din Bucureşti. În tot acest timp scrie, sporadic şi dezordonat, convinsă că nu are nici o şansă să publice. În 1963 îl întâlneşte pe Tudor Ursu care o încurajează să scrie şi, în toată perioada cât lucrează la unitatea 113, scrie.
În 1965, mătuşa ei, Alice Loupoyer, o invită în Franţa. Dă curs invitaţiei (împreună cu soţul ei), dar nu cu gândul să rămână, întrucât întrevedea, în sfârşit, o posibilitate de a publica. După câteva luni, în ciuda insistenţelor mătuşii ei de a se stabili în Franţa, se întoarce în România (soţul ei nu se întoarce, iar despărţirea e dureroasă).
Îşi dă bacalaureatul la fără frecvenţă.
Îşi face din scris un scop în viaţă. Trăieşte intens, parcă vrând să recupereze anii din biografia ei confiscaţi de regimul comunist.
În 1980, ca urmare a înăspririi dictaturii, se expatriază definitiv pentru a se stabili în Franţa, unde trăieşte şi în prezent.
……………………………..
În anul 1946, prinţul Constantin Cantacuzino s-a căsătorit cu Maria Kujnir Herescu, născută la 27 noiembrie 1923, în Bucureşti. Anterior, timp de şapte ani, fusese măritată cu englezul Gray. Maria era actriţă şi juca pe scena Teatrului de Comedie. Avea o fiică, Lynda Gray, născută la 12 septembrie 1940, la Santa Monica. Nimeni alta decât personajul Sue Ellen, din serialul Dallas.
Lynda a copilărit la Bucureşti, după care, la 14 iulie 1947 s-a mutat la Paris, cu mama ei. Căsătoria dintre Maria şi prinţul Cantacuzino s-a destrămat în 1948. În Franţa, Maria Herescu a adoptat numele de Nadya Gray. Ca actriţă a fost distribuită în filmul ”La Dolce Vita”, regizat de Federico Fellini. În anul 1967, Nadya Graya părăsit Parisul, cu destinaţia New York, unde s-a căsătorit cu avocatul Herbert Silverman. A murit la 13 iunie 1994, învârstă de 70 de ani.

Despre prinţul Constantin Cantacuzino mai trebuie precizat că, la 21 ianuarie 1948 a fost desemnat să conducă un avion de transport la Milano, de unde nu s-a mai întors. Autorităţile comuniste i-au confiscat imediat apartamentul din Bucureşti şi, o lună mai târziu i-a fost retrasă cetăţenia română. Măsurile represive au continuat, lovind viitorul fiicei sale, care a luat drumul închisorilor politice. Stabilindu-se la Madrid, lângă sora sa, Alice Sturza, prinţul Cantacuzino a murit la 26 mai 1958, în urma unei complicaţii la o banală operaţie de ulcer. Avea 53 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Nuestra Senora de la Almudera, din Madrid. Ca ultimă dorinţă, a rugat-o pe sora sa ca, niciodată, osemintele lui să nu fie reînhumate în România, unde a întâmpinat atâtea umilinţe.”

………………………….

Maria (Măruca) Rosetti Cantacuzino l-a iubit sincer pe soțul ei, prințul Mihail Cantacuzino dar a descoperit curând că acesta o înșela și prefera mai mult vinul și femeile ușoare decât dragostea ei timidă.
La 9 ani de la căsătorie (în februarie 1905), îl surprinde pe soțul ei cu Nelly, sora mai mică și vrea să divorțeze. Prințul o imploră să nu divorțeze și pentru că avea deja doi copii și la vremea aceea divorțul nu era privit cu ochi buni de către înalta societate, nu a mai divorțat. Ea și soțul au trăit împreună dar au avut vieți separate.

În 1907 l-a cunoscut pe Enescu la un concert susținut de acesta, la castelul Peleș. Enescu a început să cânte la seratele organizate de familia Cantacuzino ca să o poată vedea mai des pe Măruca, devenind un cântăreț de curte deși era celebru și foarte apreciat pe vremea aceea. Mișu Cantacuzino știa despre această idilă dar nu i-a acordat prea mare atenție.
De-abia în 1914, prințesa Măruca a început o relație cu el, ea avea atunci 36 de ani iar Enescu 33.

„Pentru mine, a iubi este grav și, mai ales, este definitiv” – George Enescu

”După război, Enescu pleacă în Franța, unde își continuă activitatea concertistică. În 1920 însă, susține Ilie Kogălniceanu (strănepotul lui Mihail Kogălniceanu), locuiește cu Măruca în Elveția, la Lausanne.
În 1923, Enescu pleacă în America, în primul său turneu peste ocean. Îi scrie Mărucăi, dar scrisorile le trimite Ninetei (mama lui Ilie Kogălniceanu, o prietenă a celor doi), care le înmânează personal Mărucăi. Nineta este și cea care îi scrie lui Enescu despre Măruca, pentru că prințesa era leneșă la scris.”

În 1928 soțul ei moare într-un accident de automobil, în care mai era cu două cocote care-și disputau întâietatea. Acestea au supraviețuit.

„Azi, miercuri, ora 4 d.s., Mihai Cantacuzino a plecat cu automobilul însoţit de doamna Columbeanu şi domnişoara Goja. La volan se afla doamna Columbeanu. La cotitură, între Cornet şi Robeşti, doamna Columbeanu a executat greşit virajul şi maşina s-a prăbuşit într-o râpă, la o adâncime de 30 de metri. În cădere, Mihai Cantacuzino a suferit fractura bazei craniului şi a murit pe loc. Cele două doamne au scăpat printr-o adevărată minune, cu uşoare leziuni. Doamna Cantacuzino, care se afla la Sinaia, înştiinţată noaptea târziu de moartea groaznică a lui Mihai Cantacuzino, a plecat la Călimăneşti.” (Curentul, Universul şi Cuvântul, final de august 1928)

După moartea soțului, la seratele mondene și culturale organizate în locuința mică din spatele palatului Cantacuzino (palat pe care l-a închirat ca să evite disputele cu copiii ei), l-a cunoscut pe filozoful Nae Ionescu și s-a îndrăgostit de el. Acesta era cu 12 ani mai mare ca ea și se pare că a fost un om vanitos, vulgar și manipulator. Deși poza într-un filozof și indiferent la ierarhii sociale și la recunoașteri, se îmbrăca foarte elegant, a condus mașini scumpe, a semant o poliță în fals, a fost reprezentantul unei companii germane în România și a negociat afaceri de milioane, a avut multe iubite deși era căsătorit și avea doi băieți. Relația cu prințesa Maruca i-a oferit un statut superior și a frecventat cercul de aristocrați și oameni de cultură care se adunau la seratele de la palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, cerc în care era tolerat, la fel ca și Enescu pentru că avea origini modeste.

După trei ani de relație, în 1933, Nae Ionescu o părăsește pe Maruca. Aceasta face un șoc și urmează trei ani în care are stari profunde de depresie, anxietate, idei delirante sub forma de psihoza. Sub jurământ, medicii atestă incapacitatea bolnavei de a-și administra averea. Măruca trăia într-o izolare completă, în întuneric, refuza să se alimenteze. George Enescu a fost cel care a îngrijit-o în acești ani chiar dacă a fost nevoit să-și anuleze o serie de angajamente în străinătate și tot el a suportat toate cheltuielile cauzate de boală.
După încercarea de sinucidere din februarie 1935 (Măruca și-a aruncat cu un jet de acid sulfuric pe față, dându-și apoi foc – în urma acestui incident, a rămas tot restul vieții, cu obrazul drept pătat, motiv pentru care a purtat pălării cu voal pe faţă și nu a acceptat să fie fotografiată decât din partea stângă), tot George Enescu a internat-o, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena. Aici, în sfârşit, tratamentul dă rezultate. Anul următor, în vară, se reîntorc împreună la Tescani.
Se vor căsători, la 5 decembrie 1937, după 30 de ani de iubire furtunoasă. Maruca avea 59 de ani iar el, 56 de ani.

Copii Marucăi s-au împotrivit căsătoriei cu George Enescu, pe care îl considerau ”un lăutar”, nedemn de originea lor aristocrată.

„O slujbă religioasă sfinți căsătoria lor, în prezența Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuință, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cișmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis ușa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întindea mana, i-a întors spatele și a plecat trântind ușa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prințesă” – Ilie Kogalniceanu (strănepotul lui Mihail Kogălniceanu), „Destăinuri despre George Enescu”

”În ciuda statutului de soție a lui George Enescu, Măruca dezvolta mai multe relații extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, dupa cum scriau cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, însă, orbește și trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prințesei.
„Enescu merita mai mult de la Măruca, pe care o iubea sincer și curat. Ea a mai clacat în timpul relației, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relației dintre Eminescu și Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.”

”În casa lor au continuat reuniunile muzicale. „Măruca avea darul de a mobila și a decora o locuință cu mult gust. Tablourile mari, cu chipul Cantacuzinilor, cu cadre vechi, perne acoperite cu kilimuri, lumini indirecte sau în semi-obscuritate, imprimau salonului o atmosferă boerească din secolul trecut”, povesteste Ilie Kogalniceanu, în „Destăinuiri despre George Enescu”.
În timpul audițiilor, Măruca scria biletele cu impresiile ei despre muzica pe care o asculta. Biletelele aveau ca destinatar de obicei o femeie, care dădea din cap afirmativ. Atunci Măruca lua o bomboană de ciocolată din cutia pe care o avea mereu lângă ea și o înghițea cu satisfacție, așa, dintr-odată.
Apoi au plecat la Sinaia. Ilie Kogalniceanu descrie și viața lor la Sinaia și mesele de prânz cu musafiri. „Mărucase se culca târziu, deci se trezea târziu, nu înainte de ora 11. Lua micul dejun la 12-12:30 și apărea în salon mai târziu. Masa era servită abia în jurul orei 16!”.”

La trei ani după căsătoria cu Maruca Cantacuzino, când avea 59 de ani, Enescu a înșelat-o cu tânăra pianista poloneză, Claudia Ragulski care a fost adusă de Măruca pentru a-i ține companie. Prințesa se răzbună, spunându-i lui Antonescu lucruri ”rele” despre poloneză, sperând că va fi expulzată din țară dar tentativa ei nu reușește. Se pare că Claudia Ragulski a fost o studentă a maestrului, îndrăgostită de el.

”În 1944, Măruca o angajează pe Claudia Rogulski, o poloneză care trebuia să o îngrijească. Ilie Kogălniceanu își amintește de Claudia ca de o doamnă de vreo 35 de ani, de talie mijlocie, plinuță, blondă. Poloneza fusese recomandată de Nineta (o prietenă a celor doi și mama lui Ilie Kogălniceanu). La un moment dat, doamna Rogulski îi telefonează Ninetei și-i spune că nu mai merge la Măruca, pentru că nu mai suporta felul în care este tratat Enescu. Povestea părea încheiată, dar, într-o zi, la un concert de la Ateneu, Măruca o vede pe doamna Rogulski cam în mijlocul sălii. La următorul concert, a văzut-o așezată pe același loc, ceea ce însemna că i se rezervase dinainte un fotoliu pentru mai multe concerte. Măruca și-a dat seama că Enescu a fost cel care a rezervat locul și așa a pornit scandalul. Prințesa a anunțat că nu va mai onora cu prezența concertele de la Ateneu. Mai mult, le-a obligat pe cucoanele din anturajul ei să procedeze la fel. Situația a durat aproape două luni.
Măruca s-a mai domolit. Relațiile dintre Enescu și doamna Rogulski continuau însă. Muzicianul pleca de acasă dimineața, la ora 7:00, să o vadă pe doamna Rogulski. Se întorcea la 11:00, în timp ca Măruca să-l găsească acasă când se trezea. Într-un târziu, prințesa a aflat de programul matinal a lui Enescu.
La Sinaia, Enescu o instalase pe doamna Rogulski la Poiana Țapului, unde mergea pe jos s-o vadă. A fost pârât însă Mărucăi de către un șofer.”

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.

În 1947, compozitorul a donat vila ”Luminiș” din Sinaia, statului român, spre a fi folosită ca loc de odihnă și creație pentru artiști.

Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei componistice românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție „George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară.
În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.

Enescu a avut un copil din flori, cu fosta menajeră din casa părinţilor, de la Dorohoi. Fetiţa a devenit croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti. De la Paris, tatăl îi trimitea bani în mod constant.

În anul 1954, Enescu a suferit un atac cerebral, al doilea, primul a fost în 1950. În urma acestui atac, rămâne pe jumătate paralizat. În ultimele luni de viață, soția lui îl mută la un hotel de patru stele, al unui român, în care Enescu a fost îngrijit de o infirmieră, cheltuilile fiind plătite de acel patron. A avut cu el și pe câinele lui credincios, Muzerli. Aici primea vizite din partea Reginei Elisabeta a Belgiei.

Se pare că încă din timpul căsătoriei cu prințul, Măruca avea un cont în Elveția în care a strâns o mică avere, de care însă nu i-a spus nimic lui George Enescu. Și a avut și bijuterii de valoare pe care probabil că după moartea compozitorului le-a vândut ca să se întrețină.
După moartea compozitorului, prințesa a plecat în Elveția, în orașul Vevey și a trăit până la sfârșitul vieții, încă 13 ani, într-un hotel de cinci stele. A mâncat la restaurantul hotelului și avut o infirmieră care o însoțea permanent.

CATALIN BOTEZATU - magazin oficial
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.