O scrisoare ce trebuie citita, o pagina din istoria reala

O scrisoare de acum 70 de ani, care se potriveste ca o manusa situatiei politico-economice din ziua de astazi, doar ca astazi numai suntem plecati la razboi cu armata, dusmanii sunt aceeasi, doar ca acum este un razboi economic, poate mai dur si mai necrutator, in care onoarea lipseste la majoritatea combatantilor. Va las pe voi sa apreciati cine dintre politicientii de astazi este echivalentul maresalului Antonescu (in orice caz nu politicianul cu acelasi nume), si cine este echivalentul lui Bratianu si a acolitilor sai, dintre lideri politici de astazi. Fortele iudeo-masonice sunt mai active decat atunci, dar din nefericire nu mai avem pe cineva care sa aiba popurul de partea sa cum a avut maresalul Antonescu.

Scrisoarea Mareşalului Ion Antonescu către capul politicienilor de-atunci, I.C. Brătianu
În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aceleaşi: nimeni n-a fost in stare să spună adevărul dintr-o poziţie de putere, precum cea a Mareşalului Antonescu atunci. În zilele minciunii univesale, a spune adevărul e un act de dizidenţă. Pentru a înţelege prezentul, e necesar să ne cunoaştem trecutul – să-l aflăm!
 

Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.
Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.
Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.
Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.
Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.
În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!
Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.
În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică.
Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.
Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.
Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi:
Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.
Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.
Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.
Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.
Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.
Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.
Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.
Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.
Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.
Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.
Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.
După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.
V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.
V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.
Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.
Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.
Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?
Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.
Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.
Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.
Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.
Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.
Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.
Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.
Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.
Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.
Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.
Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.
V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.
Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.
V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.
Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.
Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”
(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)

  JOCURI PENTRU COPII SI PARINTII LOR

Copii sunt de obicei foarte energici. Mai ales cei mici. De aceea ei
 simt nevoia sa se joace 
 .

Uitati cateva jocuri pentru dumneavoastra si copiii vostri:

      1.ACTIVITATI IN CASA:

  •  De-a gatitul.
  • Puzzle-uri
  • Teatrul de papusi
  • De-a magazinul
  • Umbre chinezesti
  • X si 0

  • Creatii artistice

     2.ACTIVITATI IN AER LIBER:

  • Fotbal
  • Baschet
  • Tenis
  • Volei
  • Sotron

Distractie placuta !!!!

Cat va costa si cum obtineti un certificat de performanta energetica

Cei dintre dumneavoastra  care au nevoie si doresc sa procure un certificat de performanta energetica, vor gasi toate aceste informatii la un click distanta.

Veti afla, in primul rand, ce reprezinta certificatul energetic, daca si de ce aveti nevoie de el, pretul unui astfel de certificat, precum si actele necesare si ce anume trebuie sa faceti pentru a obtine asa ceva. Nu in ultimul rand, veti putea afla de toti auditorii energetici autorizati la care puteti apela cu cea mai mare incredere.

certificatenergetic24Legea 372 din 2005 are drept scop imbunatatirea performantei energetice a tuturor tipurilor de cladiri, avandu-se in vedere anumiti factori, precum factorii climatici externi si interni, factorii ce tin de amplasament, etc. Conform acestei legi, un act de vanzare-cumparare a unui imobil nu se poate face fara sa existe la baza si un certificat de performanta energetica.

Pana acum, aceste certificate erau eliberate doar pentru electrocasnice insa, de acum, acestea vor fi obligatorii si pentru case si apartamente, in special in cazurile cand are loc vreo vanzare sau inchiriere. Ca orice document oficial, aceste certificate pot fi eliberate doar de persoane specializate si autorizate in domeniu, ce poarta numele de auditori energetici.

Pentru ca cineva autorizat sa va poata elibera un certificat de performanta energetica, trebuie sa observe, in mod direct, sau sa detina  un document oficial pe care il poate consulta, cu privire la informatiile necesare pe care trebuie sa le contina certificatul.

Prin urmare, primul pas in elaborarea acestui act este vizitarea imobilului in cauza de catre auditorul energetic, care are obligatia de a aduna cat mai multe informatii relevante. In cadrul acestei vizite, auditorul inspecteaza atent toate incaperile casei sau apartamentului, isi noteaza datele si le studiaza, observa instalatiile din interior, eventual fotografiaza anumite aspecte importante, daca este cazul.

Dupa ce a avut loc vizita, auditorul poate incepe sa faca calculele necesare eliberarii actului. Avand in vedere toate datele colectate de el insusi, poate apoi sa incadreze cladirea intr-o anumita clasa in ceea ce priveste performanta energetica.

Dupa ce are loc acest proces, se trece la eliberarea actului necesar si anume a certificatului de performanta energetica (CPE).

In privinta preturilor, intocmirea unui astfel de document variaza in functie de suprafata si tipul imobilului. Pentru apartamente, preturile vor varia dupa dimensiunile acestora iar pentru case preturile vor fi in functie tipul lor: locuinte unifamiliale, vile sau case. Preturile la apartamente variaza intre 160-390 ron, iar pentru case preturile sunt intre 500-600 ron. De obicei, in cadrul acestor preturi intra si deplasarea specialistilor pana la imobilul respectiv.

Atunci cand stabiliti o vizita a auditorului, sa aveti grija sa detineti la dumneavoastra toate informatiile si actele necesare pentru a le pune la dispozitia acestuia: cartea tehnica a imobilului, cand si din ce anume a fost construita locuinta, punerea ei in functiune, planurile apartamentului, cate persoane utilizeaza acel imobil, daca este posibil si unele informatii cu privire la consumul de apa calda si energie.

Amenajare Birouri – mocheta este solutia optima

Adesea, pentru amenajarea birourilor se recurge la alegerea mochetei intrucat reprezinta o solutie practica si confortabila.

Fiind un bun izolator termic si fonic, mocheta pentru birouri este tipul de pardoseala optim pentru amenajarea diferitelor tipuri de spatii in care exista un trafic intensiv.

Un alt avantaj pe care il ofera mocheta este faptul ca retine praful si mizeria, ulterior fiind usor de curatat.

Este un tip de pardoseala antiderapant, astfel eliminandu-se riscul accidentarilor.

Confortul tactil si izolarea termica oferite de mocheta sunt adesea criteriile in baza carora detinatorii spatiilor destinate birourilor opteaza pentru acest tip de pardoseala. Aspectul placut si posibilitatea de a o asorta cu diferite tipuri de mobilier sunt unele dintre multiplele avantaje ale mochetei.

Un factor esential in alegerea tipul de pardoseala potrivit pentru amenajarea birourilor este pretul. Mocheta prezinta avantajul ca se gaseste la preturi foarte accesibile ceea ce permite schimbarea sau inlocuirea sa periodica.

Materialele din care se realizeaza mochetele pot fi naturale sau sintetice. Cele naturale ofera un confort tactil mai mare, dar se intretin mai greu, pe cand cele sintetice sunt mult mai usor de intretinut, in ciuda materialelor care adesea pot provoca alergii.

Mocheta de polipropilena este rezistenta la pete, insa are dezavnatajul ca se taseaza in timp si nu este indicata pentru zonele de birouri.

Mocheta de lana este naturala si placuta la atingere. Este un tip de mocheta mai pretentios necesitand mai multa atentie la intretinere.

Mocheta de poliamida are avantajul ca nu se taseaza usor, rezista la trafic, iar intretinerea sa este usor de mentinut. Este recomandata zonelor de birouri.

Exista si mochete fabricate din amestec de polipropilena cu lana care prezinta avantajul unui pret.

Gama larga de modele, texturi si culori determina o multime de companii sa aleaga acest tip de pardoseala. Este usor de montat, se intretine usor si se potriveste cu o multime de spatii de birouri.

Lasitatea salveaza sau nu? Care sa fie adevarul?

E mai usor sa spui: toti, daca ne-am analiza viata in profunzime, intr-un moment de cumpana, am ajunge la concluzia ca de fapt am ratat-o. Ca nu am realizat nimic atat de maret si demn de luat in seama, ca visele noastre zac prafuite undeva intr-un colt de suflet, si ca pe undeva, noi am fi facut si am dres, dar vezi tu, soarta asta e de vina! Mama ei de viata si de soarta. ….si zicand ca TOTI avem un asemenea moment de sinceritate cu sine, parca parca se mai usureaza povara…vba ceea, doar noi toti o caram in spinare.

Dar oare sa fie cu adevarat asa? Oare chiar toti avem un astfel de moment in care nu sintem deloc satisfacuti si multumiti de felul in care ne-am trait existenta pana in prezent? Sau poate unii din noi chiar au nimerit-o din prima! Norocosii!! Pe ei i-a iubit dom’le soarta!! Ca sa vezi! Sigur ei sint preferatii Vietii, altfel nu se explica!
Si iar ne asternem un praf de orbeala in ochi, sa ne mai amagim un pic, si sa dam vina tot pe soarta! Ca pe ei i-a iubit! In fond nu sint cu nimic mai speciali decat noi! Si ei sint la fel ca si noi! Doar ca pe noi …nah…nu ne-a iubit asa de tare…!…

Exista si oameni care reusesc din prima. Acesta este crudul adevar. Si reusesc nu neaparat ca ii iubeste soarta. Reusesc pentru ca ei nu cred in soarta. Ci pentru ca ei insisi sint propriul lor destin. Ei insisi sint templu divin in care coboara Lumina, si ei insisi sint nebunia curajului de a merge mai departe. Pentru ca ei nu au rabdare ca soarta sa le citeasca planul ei pentru ca ei insisi vibreaza deja in fibrilatiile constructiei propriilor trairi si a propriei vieti. Sint oameni…oameni si oameni…

Oameni care reusesc din prima…si oameni care mai incearca…si incearca…si incearca…si oameni care renunta.

Opusul succesului nu este esecul. Ci renuntarea. Esecul poate fi o etapa catre succes. Insa renuntarea, renuntarea e cu totul si cu totul opusul succesului.

Unii reusesc din prima, altii mai incearca, altii renunta. Asa sint oamenii. Insa nu asa e Viata. Viata continua oricum, si cu si fara noi, cei care reusim din prima. Sau mai incercam. Sau renuntam.

Imigrantii nu au gasit un motiv sa stea in Romania

Astazi am fost miscata in mod negativ de faptul ca elevii mei imigranti nu au gasit niciun punct forte pentru sederea lor in Romania, ci doar puncte slabe.

Noi voluntarii care incercam sa ii invatam ceva din limba si cultura noastra nu valoram oare nimic pentru ei? Eu muncesc gratuit, dar muncesc. Desi as avea nevoie disperata de bani, am ales sa imi rapesc din timpul meu pentru a le darui lor. Si totusi, ei nu vedeau decat faptul ca in autobuz lumea ii privea cu dispret, ca nimeni nu ii privea cu bunavointa.

imigranti

Romanii incercau sa ii fure la preturi etc. Dar nu ne vedeau zambetele si daruirea. Ei nu vedeau padurea din cauza copacillor.

Dar mi-am dat seama ca aveau un pic de dreptate. In ce tara mai exista pagini de facebook pe care sa se anunte controale pe transurb? In ce tara politicienii isi tripleaza salariile si ii infometeaza pe ceilalti? In ce tara e mai profitabil sa stai acasa, decat sa mergi la munca? In ce tara e mai multa tristete?/ Inutila. Saraca tara bogata! Dar o sa zambesc in continuare. Ca sa demonstrez ca imigrantii nu au dreptate. Nu suntem toti la fel. Si, la naiba, eu chiar iubesc tara asta care mi-a furat dreptul la viata, condamnandu-ma la supravietuire.

Ma simt bine in pielea mea

Cunosc multe femei care Încă nu se simt bine în pielea lor. Stiu prea bine cum e, am fost una dintre ele. Mi- am respins multă vreme feminitatea si frumusețea. Din diverse motive. Dar în special, pentru că mă comparam. Comparatia asta mi- a adus multe lecții grele dar necesare.Si m- am eliberat de ea după ce am conștientizat ca e ” moștenire”.

După ce am analizat- o pe toate părțile, dar în special după ce am devenit mamă. Mă simt mai frumoasă ca oricând ( bine, si după ce am dat jos cele 25 de kg luate pe sarcina). Asa cum sunt. ( N- as fi zis vreodată sa pot scrie asta pe blog sau facebool).

A, si încă ceva. Cunosc numai mame frumoase.

Am vrut să vizitez și muzeul George Enescu

Zilele astea am fost la Sinaia și am vrut să vizitez și muzeul George Enescu dar nu am avut timp. Am început o discuție cu tata despre el și viața lui și așa am început să fac săpături pe internet pentru a afla mai multe despre viața marelui compozitor și violonist. Ce am aflat, mai ales despre relația și viața lui cu Maria Cantacuzino sau Măruca, cum îi spuneau prietenii, m-a șocat și zăpăcit..
Sigur că erau alte vremuri dar comportamentul urât, tot comportament urât este, depresia și megalomania care de multe ori, se trage din aceasta sunt la fel ca și acum.. Uau! Mă refer la comportamentul Mărucăi, amanta și soția lui George Enescu a cărei viață este tragică dar strălucitoare și tulburătoare..

Nu pot să nu o invidiez pentru luxul și viața ei culturală sau seratele pe care le dădea în palatul Cantacuzino și mai apoi în casa din spatele palatului și la norocul pe care l-a avut cu Enescu. Și pentru că nu a spălat niciodată haine la mână, nu a frecat baia sau a aspirat, nici nu a gătit, prășit, smuls buruieni, sau împins mașina familiei când aceasta se oprea taman în centrul târgului.

Dar nu pot să o deplâng pentru că a fost o femeie foarte fragilă emoțional, cu stări dese de depresie și anxietate (avea zile în care nu vroia să vadă pe nimeni și stătea în semiîntuneric, lungită pe canapea), cu vechi concepții despre relația dintre un bărbat și o femeie și despre statutul femeii în societate, cu o educație care a avut o mare influență în felul în care a privit și trăit viața.

Hm..

Am vrut să împărțășesc cu voi ceea ce am descoperit, amintiri ale unei vieți despre care am mai auzit din când în când de la bunici sau de la mama.. o viață care astăzi pare fabuloasă, cu lume care trăia doar ca să se îmbrace elegant, să meargă la teatru, la operă sau la baluri și sindrofii, care făcea și copii dar care nu se îngrijea în mod deosebit de ei pentru că aveau o doică, o lume în care respectul celorlalți era asigurat dacă familia ta avea bani sau provenea dintr-o familie de boieri sau de aristocrați.. pentru că da, existau pe vremea aceea o mulțime de prinți și prințese, există și acum prinți și prințese românce care trăiesc în alte țări și care au fugit după instaurarea comunismului. Prinți despre care ziarele scriu că s-au întors să facă afaceri aici sau să recupereze de la statul român ceea ce li s-a luat pe nedrept acum zeci de ani.

Câteva nume am învățat și eu: Cantacuzino, Bibești, Sturza, vechi familii de domnitori români.

Oameni care vorbeau în franceză, erau cultivați, care aveau o eleganță a comportării și a atitudinii deși nu erau în mod necesar onești sau morali..

M-a impresionat și istoria acestor familii, am citit mai mult despre familia Marucăi, cei doi copii ai ei, ce au făcut, cum s-au descurcat după venirea rușilor și a comunismului. Am citit că mulți prinți și prințese de pe vremea aceea au făcut închisoare chiar dacă aveau numai 16-17 ani și nu făcuseră nimic. Știam că preoții, chiaburii, moșierii, printre care și străbunicii mei sau părinții unor prietene de-a mamei au făcut închisoare.. dar să aflii că niște adolescenți au făcut închisoare doar pentru că proveneau din familii de vechi domnitori români.. Of..

În continuare sunt date și texte copiate de pe internet despre relația dintre Enescu și Măruca.

Maria (Maruca) Rosetti-Cantacuzino = Maria Tescanu Rosetti soția lui George Enescu (1878-1968).
S-a căsătorit la 18 ani cu prințul Mihail G. Cantacuzino (31 de ani) sau Mișu Cantacuzino care era fiul prințului Gheorghe Gr. Cantacuzino (1890-1940), zis și Nababul pentru averea lui imensă.

Provenea dintr-o familie de vechi boiernași de țară, o familie în care bunica dinspre tată, făcea dese călătorii în Europa pe la băi, era o împătimită jucătoare de cărți, la fel ca și ceilalți bărbați din familia ei, unii alegând să-și tragă un glonț în cap datorită pierderilor suferite la jocul de cărți.
Bunicul ei (dinspre tată) a fost o minte luminată, a dezrobit țiganii de pe moșie și a dat pământ țăranilor, înainte de reforma lui Cuza, l-a trimis pe fiul său să studieze în Franța.
Tatăl Mariei Tescanu-Rosetti a făcut două facultăți, a fost un om introvertit, pesimist și neurastenic, care la 45 de ani s-a sinucis. Acest lucru ca și istoria de depresii din familia ei, bunica a murit ”nebună”, probabil de demență senilă, izvorâtă dintr-o depresie cronică netratată, sora ei a murit tot ”nebună”, iar un frate s-a sinucis, a afectat-o pe prințesa Măruca de mai târziu.

Măruca Cantacuzino a scris o importantă carte de memorialistică, ”Lumini și umbre”, o autobiografie și o descriere a vremurilor și a personalităților vremii.

În 1967, cu un an înainte de moartea sa, prințesa Măruca a donat statului român palatul Cantacuzino cu condiția ca acolo să funcționeze un muzeu Enescu și conacul ei de la Tescani spre a fi folosit ca centru de odihnă și creație pentru artiști.

A avut doi copii din prima căsătorie, Alice Cantacuzino (1899-1979) și Constantin (zis Bâzu) Cantacuzino (1905-1958).

Alice Cantacuzino este nepoata pentru care Nababul a construit palatul de la Florești, supranumit Micul Trianon (azi în ruine). Construcția palatului a început în 1911 iar în 1913 când bunicul lui Alice a murit (din cauza unei simple răceli, transformate în pneumonie), construcția ajunsese la stadiul de finisaje interioare. Palatul s-a degradat treptat, în timpul celor două războaie mondiale. Moșia Florești care aparținea lui Alice Cantacuzino, va fi jefuită de ruși pe 4 septembrie 1944.

Alice Cantacuzino sau Domnița, cum i se spunea, s-a căsătorit în 1923 cu prințul Mihai Sturza cu care nu s-a înțeles și pe care l-a părăsit în 1944. În 1948, după ce emigrează în Franța, se căsătorește cu maiorul de vânătoare de munte, Lupoaie, refugiat politic în Franța.

A fost scriitor, dramaturg şi sportivă recunoscută, precum şi corespondent de război, fiind unul dintre reporterii de front din al Doilea Război Mondial.

După cel de-al doilea război mondial, în 1947, Alice va fugi din România împreună cu fratele ei, Constantin Cantacuzino, în Italia, apoi în Franța. În 1948 Alice va pleca în Spania, la Madrid, urmată de fratele ei, în 1950.

”Constantin Cantacuzino, poreclit Bâzu, a fost un sportiv polivalent, a practicat motociclismul, pilotajul, tenisul şi patinajul. Era foarte înalt pentru acea perioadă. A fost căpitanul echipei de Hochei a României, la Cupa Mondială, care a avut loc la Praga, în anul 1933. Pe locul I s-a plasat SUA, urmată de Canada şi Cehoslovacia. Românii s-au clasat pe locul 6, loc onorant, dintr-un număr de peste 30 de participanţi.
În timpul războiului, prinţul Constantin Cantacuzino a pilotat avioane de vânătoare, fiind avansat la gradul de căpitan-comandor. Colegii l-au poreclit Bâzu. Pentru curajul său, demonstrat în cele 608 misiuni de luptă, a fost decorat cu ordinele Mihai Viteazul, Crucea de Fier şi Virtutea Aeronautică. La sfârşitul anului 1945 a rămas fără cele 11 moşii şi alte moşteniri. Tot el a fost cel care a pilotat avionul care a dus delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 11 august 1946. În perioada în care Ana Pauker a deţinut funcţia de ministru de Externe, octombrie 1947- ianuarie1952, prinţul Constantin Cantacuzino a fost şoferul acesteia.

Constantin Cantacuzino a fost căsătorit cu Anca Diamandy, care provenea dintr-o familie înstărită. Fiica lor, prinţesa Marie-Ioana Cantacuzino, s-a născut la 21 aprilie 1936, la Bucureşti. A avut statutul de deţinut politic, arestată de pe băncile liceului, în 1952, închisă pentru o perioadă de cinci ani, în două etape. Apăsată de statutul de duşman al poporului, prinţesa a prestat diferite munci, precum cea de sudor, coafeză şi taxatoare de autobuz. În urma unor prelungite demersuri a plecat în exil în Franţa, în anul 1980, unde a scris şapte volume de memorialistică, semnate cu pseudonimul Oana Orlea. Cel mai important roman al ei este ”Ia-ți boarfele și mișcă!”, una dintre cărțile despre gulagul românesc. Oana Orlea a murit în anul 2014.
Un scurt istoric al vieții ei:
În 1955 se căsătoreşte cu Ion Dendrino, de care divorţează în 1959, pentru a deveni, în 1960, soţia lui Ludwig Birro.
Urmează o perioadă haotică în care încearcă din nou să-şi găsească, fără succes, un serviciu stabil. Va fi pe rînd: figurantă la cinematografie, taxatoare la IRTA, asistentă pe lîngă un medic bătrîn şi nebun, şamponeză la unitatea de coafură 113 din Bucureşti. În tot acest timp scrie, sporadic şi dezordonat, convinsă că nu are nici o şansă să publice. În 1963 îl întâlneşte pe Tudor Ursu care o încurajează să scrie şi, în toată perioada cât lucrează la unitatea 113, scrie.
În 1965, mătuşa ei, Alice Loupoyer, o invită în Franţa. Dă curs invitaţiei (împreună cu soţul ei), dar nu cu gândul să rămână, întrucât întrevedea, în sfârşit, o posibilitate de a publica. După câteva luni, în ciuda insistenţelor mătuşii ei de a se stabili în Franţa, se întoarce în România (soţul ei nu se întoarce, iar despărţirea e dureroasă).
Îşi dă bacalaureatul la fără frecvenţă.
Îşi face din scris un scop în viaţă. Trăieşte intens, parcă vrând să recupereze anii din biografia ei confiscaţi de regimul comunist.
În 1980, ca urmare a înăspririi dictaturii, se expatriază definitiv pentru a se stabili în Franţa, unde trăieşte şi în prezent.
……………………………..
În anul 1946, prinţul Constantin Cantacuzino s-a căsătorit cu Maria Kujnir Herescu, născută la 27 noiembrie 1923, în Bucureşti. Anterior, timp de şapte ani, fusese măritată cu englezul Gray. Maria era actriţă şi juca pe scena Teatrului de Comedie. Avea o fiică, Lynda Gray, născută la 12 septembrie 1940, la Santa Monica. Nimeni alta decât personajul Sue Ellen, din serialul Dallas.
Lynda a copilărit la Bucureşti, după care, la 14 iulie 1947 s-a mutat la Paris, cu mama ei. Căsătoria dintre Maria şi prinţul Cantacuzino s-a destrămat în 1948. În Franţa, Maria Herescu a adoptat numele de Nadya Gray. Ca actriţă a fost distribuită în filmul ”La Dolce Vita”, regizat de Federico Fellini. În anul 1967, Nadya Graya părăsit Parisul, cu destinaţia New York, unde s-a căsătorit cu avocatul Herbert Silverman. A murit la 13 iunie 1994, învârstă de 70 de ani.

Despre prinţul Constantin Cantacuzino mai trebuie precizat că, la 21 ianuarie 1948 a fost desemnat să conducă un avion de transport la Milano, de unde nu s-a mai întors. Autorităţile comuniste i-au confiscat imediat apartamentul din Bucureşti şi, o lună mai târziu i-a fost retrasă cetăţenia română. Măsurile represive au continuat, lovind viitorul fiicei sale, care a luat drumul închisorilor politice. Stabilindu-se la Madrid, lângă sora sa, Alice Sturza, prinţul Cantacuzino a murit la 26 mai 1958, în urma unei complicaţii la o banală operaţie de ulcer. Avea 53 de ani. A fost înmormântat la cimitirul Nuestra Senora de la Almudera, din Madrid. Ca ultimă dorinţă, a rugat-o pe sora sa ca, niciodată, osemintele lui să nu fie reînhumate în România, unde a întâmpinat atâtea umilinţe.”

………………………….

Maria (Măruca) Rosetti Cantacuzino l-a iubit sincer pe soțul ei, prințul Mihail Cantacuzino dar a descoperit curând că acesta o înșela și prefera mai mult vinul și femeile ușoare decât dragostea ei timidă.
La 9 ani de la căsătorie (în februarie 1905), îl surprinde pe soțul ei cu Nelly, sora mai mică și vrea să divorțeze. Prințul o imploră să nu divorțeze și pentru că avea deja doi copii și la vremea aceea divorțul nu era privit cu ochi buni de către înalta societate, nu a mai divorțat. Ea și soțul au trăit împreună dar au avut vieți separate.

În 1907 l-a cunoscut pe Enescu la un concert susținut de acesta, la castelul Peleș. Enescu a început să cânte la seratele organizate de familia Cantacuzino ca să o poată vedea mai des pe Măruca, devenind un cântăreț de curte deși era celebru și foarte apreciat pe vremea aceea. Mișu Cantacuzino știa despre această idilă dar nu i-a acordat prea mare atenție.
De-abia în 1914, prințesa Măruca a început o relație cu el, ea avea atunci 36 de ani iar Enescu 33.

„Pentru mine, a iubi este grav și, mai ales, este definitiv” – George Enescu

”După război, Enescu pleacă în Franța, unde își continuă activitatea concertistică. În 1920 însă, susține Ilie Kogălniceanu (strănepotul lui Mihail Kogălniceanu), locuiește cu Măruca în Elveția, la Lausanne.
În 1923, Enescu pleacă în America, în primul său turneu peste ocean. Îi scrie Mărucăi, dar scrisorile le trimite Ninetei (mama lui Ilie Kogălniceanu, o prietenă a celor doi), care le înmânează personal Mărucăi. Nineta este și cea care îi scrie lui Enescu despre Măruca, pentru că prințesa era leneșă la scris.”

În 1928 soțul ei moare într-un accident de automobil, în care mai era cu două cocote care-și disputau întâietatea. Acestea au supraviețuit.

„Azi, miercuri, ora 4 d.s., Mihai Cantacuzino a plecat cu automobilul însoţit de doamna Columbeanu şi domnişoara Goja. La volan se afla doamna Columbeanu. La cotitură, între Cornet şi Robeşti, doamna Columbeanu a executat greşit virajul şi maşina s-a prăbuşit într-o râpă, la o adâncime de 30 de metri. În cădere, Mihai Cantacuzino a suferit fractura bazei craniului şi a murit pe loc. Cele două doamne au scăpat printr-o adevărată minune, cu uşoare leziuni. Doamna Cantacuzino, care se afla la Sinaia, înştiinţată noaptea târziu de moartea groaznică a lui Mihai Cantacuzino, a plecat la Călimăneşti.” (Curentul, Universul şi Cuvântul, final de august 1928)

După moartea soțului, la seratele mondene și culturale organizate în locuința mică din spatele palatului Cantacuzino (palat pe care l-a închirat ca să evite disputele cu copiii ei), l-a cunoscut pe filozoful Nae Ionescu și s-a îndrăgostit de el. Acesta era cu 12 ani mai mare ca ea și se pare că a fost un om vanitos, vulgar și manipulator. Deși poza într-un filozof și indiferent la ierarhii sociale și la recunoașteri, se îmbrăca foarte elegant, a condus mașini scumpe, a semant o poliță în fals, a fost reprezentantul unei companii germane în România și a negociat afaceri de milioane, a avut multe iubite deși era căsătorit și avea doi băieți. Relația cu prințesa Maruca i-a oferit un statut superior și a frecventat cercul de aristocrați și oameni de cultură care se adunau la seratele de la palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, cerc în care era tolerat, la fel ca și Enescu pentru că avea origini modeste.

După trei ani de relație, în 1933, Nae Ionescu o părăsește pe Maruca. Aceasta face un șoc și urmează trei ani în care are stari profunde de depresie, anxietate, idei delirante sub forma de psihoza. Sub jurământ, medicii atestă incapacitatea bolnavei de a-și administra averea. Măruca trăia într-o izolare completă, în întuneric, refuza să se alimenteze. George Enescu a fost cel care a îngrijit-o în acești ani chiar dacă a fost nevoit să-și anuleze o serie de angajamente în străinătate și tot el a suportat toate cheltuielile cauzate de boală.
După încercarea de sinucidere din februarie 1935 (Măruca și-a aruncat cu un jet de acid sulfuric pe față, dându-și apoi foc – în urma acestui incident, a rămas tot restul vieții, cu obrazul drept pătat, motiv pentru care a purtat pălării cu voal pe faţă și nu a acceptat să fie fotografiată decât din partea stângă), tot George Enescu a internat-o, în septembrie 1935, într-un sanatoriu de boli nervoase din Viena. Aici, în sfârşit, tratamentul dă rezultate. Anul următor, în vară, se reîntorc împreună la Tescani.
Se vor căsători, la 5 decembrie 1937, după 30 de ani de iubire furtunoasă. Maruca avea 59 de ani iar el, 56 de ani.

Copii Marucăi s-au împotrivit căsătoriei cu George Enescu, pe care îl considerau ”un lăutar”, nedemn de originea lor aristocrată.

„O slujbă religioasă sfinți căsătoria lor, în prezența Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuință, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cișmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis ușa apărând Alice, fiica Mărucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu, care-i întindea mana, i-a întors spatele și a plecat trântind ușa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prințesă” – Ilie Kogalniceanu (strănepotul lui Mihail Kogălniceanu), „Destăinuri despre George Enescu”

”În ciuda statutului de soție a lui George Enescu, Măruca dezvolta mai multe relații extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, dupa cum scriau cronicarii acelor vremuri. Enescu o iubea, însă, orbește și trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prințesei.
„Enescu merita mai mult de la Măruca, pe care o iubea sincer și curat. Ea a mai clacat în timpul relației, dar el se făcea că nu vede, nu aude. Exact ca în cazul relației dintre Eminescu și Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.”

”În casa lor au continuat reuniunile muzicale. „Măruca avea darul de a mobila și a decora o locuință cu mult gust. Tablourile mari, cu chipul Cantacuzinilor, cu cadre vechi, perne acoperite cu kilimuri, lumini indirecte sau în semi-obscuritate, imprimau salonului o atmosferă boerească din secolul trecut”, povesteste Ilie Kogalniceanu, în „Destăinuiri despre George Enescu”.
În timpul audițiilor, Măruca scria biletele cu impresiile ei despre muzica pe care o asculta. Biletelele aveau ca destinatar de obicei o femeie, care dădea din cap afirmativ. Atunci Măruca lua o bomboană de ciocolată din cutia pe care o avea mereu lângă ea și o înghițea cu satisfacție, așa, dintr-odată.
Apoi au plecat la Sinaia. Ilie Kogalniceanu descrie și viața lor la Sinaia și mesele de prânz cu musafiri. „Mărucase se culca târziu, deci se trezea târziu, nu înainte de ora 11. Lua micul dejun la 12-12:30 și apărea în salon mai târziu. Masa era servită abia în jurul orei 16!”.”

La trei ani după căsătoria cu Maruca Cantacuzino, când avea 59 de ani, Enescu a înșelat-o cu tânăra pianista poloneză, Claudia Ragulski care a fost adusă de Măruca pentru a-i ține companie. Prințesa se răzbună, spunându-i lui Antonescu lucruri ”rele” despre poloneză, sperând că va fi expulzată din țară dar tentativa ei nu reușește. Se pare că Claudia Ragulski a fost o studentă a maestrului, îndrăgostită de el.

”În 1944, Măruca o angajează pe Claudia Rogulski, o poloneză care trebuia să o îngrijească. Ilie Kogălniceanu își amintește de Claudia ca de o doamnă de vreo 35 de ani, de talie mijlocie, plinuță, blondă. Poloneza fusese recomandată de Nineta (o prietenă a celor doi și mama lui Ilie Kogălniceanu). La un moment dat, doamna Rogulski îi telefonează Ninetei și-i spune că nu mai merge la Măruca, pentru că nu mai suporta felul în care este tratat Enescu. Povestea părea încheiată, dar, într-o zi, la un concert de la Ateneu, Măruca o vede pe doamna Rogulski cam în mijlocul sălii. La următorul concert, a văzut-o așezată pe același loc, ceea ce însemna că i se rezervase dinainte un fotoliu pentru mai multe concerte. Măruca și-a dat seama că Enescu a fost cel care a rezervat locul și așa a pornit scandalul. Prințesa a anunțat că nu va mai onora cu prezența concertele de la Ateneu. Mai mult, le-a obligat pe cucoanele din anturajul ei să procedeze la fel. Situația a durat aproape două luni.
Măruca s-a mai domolit. Relațiile dintre Enescu și doamna Rogulski continuau însă. Muzicianul pleca de acasă dimineața, la ora 7:00, să o vadă pe doamna Rogulski. Se întorcea la 11:00, în timp ca Măruca să-l găsească acasă când se trezea. Într-un târziu, prințesa a aflat de programul matinal a lui Enescu.
La Sinaia, Enescu o instalase pe doamna Rogulski la Poiana Țapului, unde mergea pe jos s-o vadă. A fost pârât însă Mărucăi de către un șofer.”

În noiembrie 1939, Enescu a donat președintelui Consiliului de Miniștri al României de la acea vreme 100.000 de lei, pentru apărarea țării.

În 1947, compozitorul a donat vila ”Luminiș” din Sinaia, statului român, spre a fi folosită ca loc de odihnă și creație pentru artiști.

Pentru încurajarea tinerelor talente și a promovării artei componistice românești a înființat, în 1912, premiul național de compoziție „George Enescu”, din beneficiul concertelor sale. Premiul a fost acordat, aproape anual, până în 1946, anul plecării sale definitive din țară.
În 1920 a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români și primul ei președinte (până în 1948). Tot lui George Enescu i se datorează montarea unei orgi în sala Ateneului Român, în care răsunau concertele filarmonicii.

Enescu a avut un copil din flori, cu fosta menajeră din casa părinţilor, de la Dorohoi. Fetiţa a devenit croitoreasă la Opera Naţională din Bucureşti. De la Paris, tatăl îi trimitea bani în mod constant.

În anul 1954, Enescu a suferit un atac cerebral, al doilea, primul a fost în 1950. În urma acestui atac, rămâne pe jumătate paralizat. În ultimele luni de viață, soția lui îl mută la un hotel de patru stele, al unui român, în care Enescu a fost îngrijit de o infirmieră, cheltuilile fiind plătite de acel patron. A avut cu el și pe câinele lui credincios, Muzerli. Aici primea vizite din partea Reginei Elisabeta a Belgiei.

Se pare că încă din timpul căsătoriei cu prințul, Măruca avea un cont în Elveția în care a strâns o mică avere, de care însă nu i-a spus nimic lui George Enescu. Și a avut și bijuterii de valoare pe care probabil că după moartea compozitorului le-a vândut ca să se întrețină.
După moartea compozitorului, prințesa a plecat în Elveția, în orașul Vevey și a trăit până la sfârșitul vieții, încă 13 ani, într-un hotel de cinci stele. A mâncat la restaurantul hotelului și avut o infirmieră care o însoțea permanent.

Am fost la concertul simfonic de la Teatrul Muzical

În seara aceasta am fost la concertul simfonic de la Teatrul Muzical, prezentat foarte frumos de Laura Sava și susținut de orchestra teatrului, condusă de dirijorul Mircea Holiartoc, solist Horia Mihail – pian.
Concertul face parte din turneul național ”Pianul Călător”, turneu organizat de Radio România.

M-am bucurat să revăd pianul de concert Steinway emoticon smile îmi place nota distinsă și cultural-artistică pe care o dă orașului nostru ne-educat și incult. Nu pentru multă vreme, sper emoticon wink

Mi-am adus aminte de vremurile copilăriei când făceam lecții de pian cu doamna Papadopol și nu reușeam să repetăm până la următoarea oră (sora mea și cu mine), ba chiar o dată am și uitat să mă duc și m-am dus cu o oră mai târziu.. emoticon smile
Îmi place pianul, mi-a plăcut cum a sunat în seara aceasta. Mi-a plăcut toată seara. A fost minunată..

Am făcut și poze.. tatăl meu a vrut să se pozeze în holul teatrului emoticon smile se pare că Facebook prinde pe toți, indiferent de vârstă emoticon smile și am fost agățată de un băiat (apare în poză) care m-a rugat mai întâi să-i fac o poză lângă afișul cu Radio România, apoi a vrut să facem o poză împreună, apoi a încercat să mă cuprindă după mijloc :)) și s-a terminat aici.

Un incident neplăcut a avut loc în pauză, când directorul teatrului, dl. Niță a agresat plasatoarea pe care eu o simpatizez și urla că ”este lipsă de respect față de artiști”. Era vorba de o doamnă care a intrat în timpul spectacolului (s-a așezat chiar pe rândul meu dar nu m-a deranjat mai mult decât a făcut-o persoana care a fotografiat cu smartphone-ul, din mai multe unghiuri, scena).

… …. … …. mă gândesc.. … …. …. hm.. … oare de unde știe dl. Niță ce este ăla ”respect”?

.. Oare atunci când m-a hărțuit sexual? Sau când și-a bătut joc de public, dând doar o reprezentație pe săptămână, și aceea, de multe ori, era ”Săracu’ Gică”? Sau când și-a bătut joc de public, invitându-l pe Adrian Ionescu, un moș cu gura strâmbă, să cânte o dată pe lună în operete? Sau când a luat șpagă de la artiștii colaboratori? Sau când și-a cumpărat un telefon de mii de lei din banii publici? Sau când și-a bătut joc de public, punând în scenă comedii muzicale de calitate mediocră? Sau când s-a tras de șireturi cu personalul tehnic, invitându-i subtil pe aceștia să se comporte fără respect față de artiști? Sau când a cumpărat o mașină scumpă din banii publici, cu care se plimba el și soția? Sau când a pus-o pe soția lui (o bătrânică înțepenită și fără voce) să cânte rolul principal din ”Cabaret”? Sau când a cumpărat licența pentru musicalul ”Sunetul muzicii” ca să poată cânta și juca toată familia, el, soția și cei doi copii ai săi? Sau când știe că aproape nimeni nu-l mai vrea în fotoliul de director și el se ține cu dinții de acel scaun?

Hm.. Oare, oare, oaaareee de undeeeeee? emoticon smile

p.s.: pentru cei care fac parte din grupul ”sunt mârlan și nu știu să mă comport”: este lipsă de respect față de public să faci morală angajaților teatrului, în fața spectatorilor, pe hol, în pauză – așa cum, de altfel, obișnuiește dl. Niță de 4 ani de zile de când este director (am văzut eu cu ochișorii mei, asta, de câteva ori).

Incidenţa tusei convulsive scade semnificativ în New York după introducerea noii legislaţii

Datele prezentate la Pediatric Academic Societies Meeting arată că incidenţa tusei convulsive a scăzut cu peste 50% după introducerea Neonatal Pertussis Prevention Act în New York în 2013. Acest act cerea ca vaccinarea contra tusei convulsive, difteriei şi tetanosului (vaccinul Tdap) să fie oferită celor care îngrijesc copiii pe durata spitalizării în maternitate. „Datele arată că introducerea Neonatal Infant Pertussis Act [NPPA] s-a asociat cu reducerea incidenţei tusei convulsive la copiii din fiecare grupă de vârstă studiată.

Bea o lada de bere in sarcina

E pus şi simplu o asociere, nu am putut urmări ratele de vaccinare Tdap ale părinţilor şi personalului”, spune Shetal I. Shah, de la Maria Fareri Children’s Hospital al Westchester (N.Y.) Medical Center Health Network. Folosind New York Communicable Disease Electronic Surveillance System, Heather L. Brumberg, de la Maria Fareri Children’s Hospital, şi colegii săi au obţinut date despre cazurile de tuse convulsivă din 2010 în 2015 şi spitalizările pentru 57 de judeţe din afara oraşului New York. În plus au folosit ratele populaţionale din 2011 şi 2013 pentru a afla incidenţa per 100.000 persoane. În perioada de studiu au fost detectate 6086 cazuri de tuse convulsivă din care 68,8% au apărut înainte de NPPA şi 31,2% după NPPA (p < 0,0001).

Per global, incidenţa tusei convulsive a scăzut de la 37,3/100.000 copii înainte de NPPA la 16,9/100.000 copii după NPPA (p < 0,007). În cazul copiilor mai mici de 1 an incidenţa tusei convulsive a scăzut de la 304/100.000 copii la 165/100.000 copii (p < 0,0001) iar spitalizările pentru tuse convulsivă au scăzut de la 104/100,000 copii la 63/100.000 copii (p < 0,0015). Actul NPPA s-a asociat cu scăderea incidenţei tusei convulsive mai ales la copiii cu risc crescut. „Acest studiu oferă dovezi ştiinţifice altor state şi judeţe pentru a lua în considerare această măsură ca parte a strategiei complexe de reducere a incidenţei tusei convulsive”, spune dr. Shah