Cuvintele care dau putere

Şpanche. Foaaaarte frumos!

Să nu vă îndoiţi niciodată de faptul că puteţi ucide sub greutatea unor cuvinte. Dar şi că aţi putea avea norocul, e drept, mai rar, să faceţi unui om un dar cu folos pentru o viaţă întreagă.
Mă văd şi acum în ziua aceea, pe coridorul şcolii, rezemată de pervazul ferestrei. Eram în clasa a VI-a, mă înălţasem binişor, dar eram slabă măr, scrumbie albastră, cum îmi spunea taică-meu. Era pauză, iar eu visam aiurea la ale mele, aşa că n-am observat-o decât târziu pe profesoara de desen Doina Ştefănescu. Se oprise în faţa mea şi mă fixa lung, prin ochelari. Deja simţeam cum mă înroşisem toată. Ce naiba făcusem? Faptul că zâmbea nu mă liniştea deloc.

În cele din urmă aud: „Ai strabism?”. Acum mă făcusem mică de tot. Aş fi vrut să pot intra undeva, sub cimentul acela pestriţ, unde-mi stăteau picioarele. Aveam strabism. Cum spunea maică-mea, când mă beştelea, pentru că nu vroiam să port ochelari, mă uitam cu un ochi la slănină şi unul la făină. Nu se vedea tot timpul, doar stângul aluneca în momente numai de el ştiute, aşa că, de cele mai multe ori, nici nu mă sinchiseam de asta. Pe când cu ochelarii pe nas aş fi simţit tot timpul tortura acestui lucru, mai ales că şi colegii îmi lipiseră acel „aragaz cu patru ochi” de frunte.

Ai strabism. Ce frumos!”, o aud iar pe profesoara de desen, care-şi apropiase ochelarii de faţa mea, de-i simţeam respiraţia cum îmi răcoreşte obrajii care-mi ardeau. Mă fâstâcisem atât de tare, că nici nu pricepeam ce-mi zicea. Dar femeia din faţa mea continua, studindu-mi faţa şi tărăgănând într-un fel cântat vorbele: „Frumos, frumos! Semeni cu Maternitate, fresca lui Sabin Bălaşa. Are el acolo o femeie înaltă şi subţire ca tine, cu doi copii în braţe. Şi-i fuge puţin privirea într-o parte. Foaaaaarte frumos!

Căscasem ochii, ca să pot înghiţi parcă şi cu ei, nu numai cu urechile, ceea ce auzeam. Cum? În loc să mă întrebe de ochelari, de operaţie, tocmai mi se dădea de înţeles că strabismul meu ar avea ceva special? Cine era Sabin Bălaşa ştiam destul de vag. Dar spuse cu uimirea şi sinceritatea pictoriţei care tocmai descoperise un nu ştiu ce fistichiu la mine, cuvintele au vibrat puternic, mi-au alunecat ca unse cu miere înlăuntru, undeva adânc, unde s-au preschimbat în balsam. De-acolo au lucrat tot timpul în favoarea mea. Uneori îmi aminteam clar vorbele din după-amiaza aceea. Alteori se ridicau, pur şi simplu, ca o mireasmă nebănuită, oblojindu-mi suferinţa.

Deşi nu m-a obsedat şi nu i-am dat prea mare importanţă, spunându-mi mereu că cine mă va iubi va rămâne lângă mine şi aşa, şpanche cum sunt, strabismul mi l-am simţit ca pe un călcâi al lui Ahile. Am avut tot timpul o sfială în a-l privi pe cel din faţa mea în ochi. Au mai fost oameni care mi-au spus lucruri frumoase, care să mă vindece. Însă nu cuvintele lor mi-au adus alinarea. Pictoriţa aceea stranie, pe care am avut-o la clasă o singură oră pe săptămână şi numai un singur an, reuşise să mă descânte benghiul pe care-l purtam pe suflet. Probabil pentru că nici nu avusese în intenţie să consoleze, ci doar descoperise ceva care-i adusese, pentru o clipă, licărirea aceea de zâmbet.

Mult mai târziu, am văzut-o şi eu pe femeia din fresca lui Sabin Bălaşa. Era mai aproape decât mi-aş fi imaginat. Pe un perete al Facultăţii de Mecanică, la Galaţi. Ne-am privit câteva clipe îndelung. Fiecare descriind un arc de cerc cu ochiul ei cel special, închizând lumea într-o îmbrăţişare tandră, pe care numai noi două am fi putut s-o gustăm. Şi Doina Ştefănescu. Dacă n-ar fi fost trecută deja în lumea umbrelor.

Poveste preluata de pe facebook

CATALIN BOTEZATU - magazin oficial
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.