De ce se vede viitorul negru in Romania?

Nu mi-am explicat niciodată destul de limpede de ce oameni cu mare greutate academică în țara asta văd prezentul nostru debusolant ca pe o consecință a unor decizii proaste în trecut, ca pe o nefericită schimbare de macaz a omenirii de la linia bună și dreaptă a odinioarelor criterii de valoare și respect.

Am fost sigură că orice om citit vede istoria omenirii ca pe o creștere organică, una care are necesar nevoie de crize, de dărâmări, de răsturnări și relativizări. Fără ele nu poți trece la următorul „dincolo”, la următoarea formă de expansiune a conștiinței.

Am ascultat de două ori, consternată, interviul de mai jos. Aud un om care vrea întoarcerea la școala severității, a trasului superior de perciuni și a renunțării de psihologi care dau impresia, prin prezența lor, că am fi toți nebuni.

Da, e nevoie de respect, de limite, de valori. Și da, școlile trec prin crize, copiii sunt hipersensibili, greu de ținut în bănci, nesimțiți, aroganți, superficiali. Da, profesorii nu mai sunt respectați și protejați în onoarea titlului. Da, pe vremuri era mai liniște și mai bine pentru nevoia noastră de control. Ilustrul domn spune că asta se datora ordinii create de valorile binelui, ale frumosului și ale adevărului, relativizate astăzi, nefericit și conspirativ, de „corectitudinea politică”.

Ce văd eu, dincolo de ce aud în interviu, oameni culți, politicoși, civilizați care, cu tot respectul pentru erudiția lor, se află în posesia unui adevăr parțial deapre educație și nu numai, pentru că trăiesc și au trăit în epoca cultivării omului „de la gât în sus”. Tot adevărul și frumosul secolului al XIX-lea – prea-slăvit în interviu și la care ar trebui să ne închinăm din nou – au fost adevărurile și frumosul unor oameni reprimați emoțional, cu multe și mari umbre inconștiente. Oameni de mare artă și știință, contemporani cu un secol al urii și al războaielor. Admirabila ordine socială sau literatură de valoare – construite pe mimarea unui dans relațional plin de etichetă la suprafață și de răni deschise la subsol.
Da, era acolo un trio adevăr-bine-frumos, în măsura pe care conștiința vremii era capabilă să îl conceapă: cu multă etichetă și disimulare.

Nu, nu ne putem întoarce acolo, doar pentru că există, în principiu, autoritatea admirabilă a unui om cult care predică asta. De ce francezii sunt pe o cale greșită în întoarcerea școlilor la „respectul” și regulile lui „odinioară”? Pentru că și ei, ca domnul de mai jos, speriați de copii, dar mai ales, incapabili de contact autentic cu sine, cu adevărul din ei, scot mai bine jordia din podul bunicii. Un ultim puseu de control și o ultimă iluzie despre supunerea spiritelor întru ordinea care nu ne provoacă.

Da, am căzut la extremă și am produs generații superficiale și imorale, copii care își agresează profesorii în clasă. Da, probabil era mai acceptabil când adulții erau agresorii.

Nu zic că e bine acum. Știu doar că este și va fi ce alegem să vedem. Știu că realitatea se construiește din locul în care ne punem atenția. De aceea, cu toată degringolada de azi, aleg să fiu sigură că ne îndreptăm cu toții către un loc mai bun al conștiinței umane și că școlile, oricât de dezordonate, sunt cele mai fine termometre ale acestei schimbări de vremuri: cu turbulențe, cu răsturnări de valori și crize, cu zguduiri emoționale. Eu exact din astea am simțit mereu că evoluez, ca om: că cresc nu din întoarceri nostalgice în trecut, ci transformând mereu ce am, ce mă doare, ce mă revoltă sau mă copleșește. Acolo suntem cu educația: în criza aceea mare și dureroasă care ne va învăța să ne deschidem autentic spre copii. Asta nu exclude fermitate sau leadership.

CATALIN BOTEZATU - magazin oficial
Adaugă la favorite Legătură permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.